București, un an mai târziu

[M] Era al dracului de cald și eram al dracului de iritat. Mă plimbam deja de 40 de minute prin Dorobanți și nu găsisem un loc de parcare în care să încapă imensa mașină pe care o conduc, cu care dacă intru în spatele unui SUV, o să-i apara ăluia în bord mesajul “new hardware found”. 40 de minute, repet. Eram extrem de stresat, dezamăgit și totodată dezgustat. Înjuram ba tare, ba în gând, ba printre dinți. Nu-mi amintesc dacă am găsit sau nu loc de parcare. Visul s-a întrerupt brusc, când a plecat Roxana la birou și m-a trezit și pe mine să mă apuc de ale mele.

Întâmplarea cu care am început s-a petrecut întocmai, în viața reală, cu o zi înainte. Diferența e că în al 45-lea minut, cred, am găsit un spațiu în fața metroului din Ștefan cel Mare. Ajunsesem în Dorobanți la 14:23, m-am dat jos din mașină în jur de 15:35. De la 16:00 aveam întâlnire. Planul era să lucrez ceva până atunci, dar planurile se schimbă și din mers, nu?

Problema e că am visat că nu găseam loc de parcare. Nu știu dacă realizați, dar ăsta e un barometru bun al calității vieții din București. Să visezi că ești în trafic și să resimți stresul ăla și-n somn, e grav. Spre deosebire de mulți dintre voi, eu sunt norocosul care găsește locuri de parcare în 90% dintre situații, dar cu toate astea nivelul stresului și al anxietății pe care mi le provoacă traficul și Bucureștiul, în general, este deja alarmant. Nici nu vreau să mă gândesc cum e la voi. Trebuie să fie crunt. Dacă ești rodat la birou și te paște un burnout, traficul e liantul dintre asta, atacurile de panică și depresie.

Bucureștiul s-a agravat în ultimele 6 luni. Sunt aici de ușor peste un an, dar până acum 6 luni a fost mai relaxat. Mult mai relaxat. Acum e imposibil. M-am mutat de la Cluj după 10 ani. Pot să fac, cred, o mică analiză cât mai obiectivă, că n-am trăit toată viața aici. Cu atât mai mult cu cât am la ce să mă raportez, că locul de unde am venit e dat ca exemplu de dezvoltare wow inclusiv de către bucureșteni. Turns out că Clujul nu e cu mult mai special ca Bucureștiul, dar tinde să fie pentru că în primăria lui lucrează alt gen de oameni care sunt conduși un primar cu reale competențe pentru postul pe care-l ocupă de câteva mandate bune.

Mă rog, nu o să fac o comparație între Cluj și București că aș compara mere cu pere, o să fac doar referințe pentru a evidenția sau nuanța ce vreau să spun despre București.

Calitatea vieții din București e alarmant de proastă, iar la asta nu contribuie doar traficul.

Clădirile pică. Pe tine.

Dar nu oricum, ci la costuri ridicate. Dacă vrei o locuință în București care să bifeze elementarele criterii precum acces la mijloc de transport în comun, acces facil la școli și grădinițe, acces rapid către birou și cel puțin 90 de metri pătrați în care să încapă toți cei patru membri ai familiei, trebuie să te duci undeva în zona centrală, într-o clădire cu bulină sau fără expertiză tehnică, care face imediat 100 de ani de la prima cărămidă pusă, și care costă, în medie, 100.000 de euro.

Nu glumesc. Am căutat un an, în toate zonele mai răsărite. Știu ce se întâmplă pe piața imobiliară din București mai bine ca un auto-proclamat agent imobiliar. Am sfârșit în Crevedia și singurul lucru pe care-l regret vizavi de asta e că nu ne-am gândit să căutam mai repede în partea aia.

A, era să uit un detaliu. 100.000 de euro achiziția + aproximativ 20.000 de euro ca să scoți pereții la lumină și să mobilezi. Succes cu locul de parcare. Sau locurile.

Una peste alta, clădirile pică pe tine fie că ești în ele, fie că treci pe lângă ele.

Bucureștiul e mizer, mă. E jegos. Sunt câteva zone mai răsărite, dar alea-s pur și simplu o pată de culoare pe griul general. Mă uit la Peaky Blinders și Anglia mi se pare că era mai curată la începutul anilor 1900 decât e Bucureștiul acum, în 2018. Voi ați văzut clădirile alea în paragină, în care nici păsările nu-și fac cuib? Sunt istorice, da, dar nu erau tovarășii de părere că locul istoriei e in cărți, nu pe străzi? Îmi vine să plâng când văd cum trag ăștia apa peste frumusețea a ceea ce a fost perioadă interbelică. Cât contrast! Parcă-i India! Micul Paris, ziceți? E doar un vis, vorba lui Jurjak în piesa cu numele București.

Bucureștiul, capitala României, e o improvizație. Lucrurile funcționează din inerție, la fel ca și traiul oamenilor. Și nu exagerez cu nimic, că dacă te oprești 5 minute pe stradă și observi oamenii, vezi inerția vieții lor. Pentru unul ca mine care colectează zilnic small data, e debusolant.

Bucureștiul e periculos. E legat cu sârmă. Fiecare primar care a fost pe aici a scos patentul și-a mai legat o sârmă, să nu pice. E ultimul loc în care vrei să-ți crești copiii. Pe lângă faptul că pot pica poduri pe tine în fiecare secundă, poduri pe care autoritățile le feștesc cu ceva zeamă lungă de ciment și zic că le-au reabilitat, e plin de gropi. Gropile te obligă la slalomuri. Slalomurile îți cresc riscul de accidente. Accidentele îți cresc riscul de dat colțu’. Dacă nu le eviți, îndoi mașina. Eu am îndoit-o în pasaj la Unirii, la 1.000 și ceva de kilometri după ce am scos-o din showroom-ul de la Cluj. Am luat o groapă și imediat după, un bon fiscal de la vulcanizare. Pe lângă gropi, observ că se înmulțesc jafurile și bătăile.

Dar Bucureștiul nu e doar un câmp de luptă, e și-o armă chimică. Voi ați observat diferența dintre cum respirați și vă simțiți în București, și cum faceți același lucru în afara lui? Acum gândiți-vă iar la copii. Cineva îmi spunea că nici dezinsecția nu s-a făcut anul trecut, drept umare e plin de ploșnițe.

Vreți să deschid subiectul sistemului medical de stat de aici? Nici eu. Mă apucă groaza numai când mă gândesc că ar trebui să chem salvarea. 45 de minute ar fi un timp realist de așteptare pentru că efectiv nu are pe unde trece. Străzile Bucureștiului sunt niște țevi înfundate în continuu. Sistemul medical privat e mult mai popular aici ca-n alte părți. Roxana a lucrat mult cu mine la capitoul ăsta pentru mi-a fost greu să înțeleg de ce. Eu, în Cluj, pur și simplu îmi rezolvam problemele în sistemul medical de stat.

Business wise, Bucureștiul e hit, da. Dar asta îl face doar un mare parc industrial și nimic mai mult.  Ai oportunități excelente de dezvoltare, resurse, logistică, know-how șamd. Dar asta nu-i suficient să țină oamenii aici. Drept dovadă, tot mai mulți migrează spre nord sau vest, zone care nu vor face față fluxului de noi locuitori și, exact cum e Clujul acum, se vor scurtcircuita destul de repede.

Dar ajungi la momentul ăla din viață în care banii contează prea puțin, iar calitatea vieții primează. Trei ore pe zi petrecute în trafic și uitat urât la parcagii înseamnă încă 2 ore acasă, în liniște, până-ți revii. Și când îți revii, copiii dorm. Și nu doar că n-ai făcut nimic notabil în ziua apusă, ci ai de recuperat mâine ce n-ai lucrat azi din cauza Bucureștiului.

În tot acest timp, Gabriela Firea alocă bugete pentru statui și evenimente șterse. Și dă vina pe opoziție că în 2 ani nu a reușit să miște absolut nimic. Aceeași opoziție pe care o suprimă ori de câte ori… face opoziție. Nu-s absurd, n-ai cum să remediezi o situație care dăinuie din vremurile lui Băsescu și Oprescu, dar băi, singura precocupare a madamei a fost să-și agreseze o parte dintre locuitori și s-o gratuleze pe cealaltă pentru că o să-i asigure fie continuitatea în funcția de acum, fie o să-i plombeze drumul către Cotroceni. Când copiii vă întreabă ce-i ăla un parvenit, să-i dați exemplul tartorelui de la Primăria Municipiului București. Știți ce m-a frapat constant de când sunt în București? Că-n foarte multe zone m-am simțit ca-n Strehaia anilor ’90. Și nu exagerez pentru că am crescut acolo. Uitasem cum a fost, dar acum mă gândesc zilnic la această comparație.

Dar… din alte puncte de vedere, îmi place mai mult Bucureștiul decât Clujul. Măcar e sincer. Clujul nu, e autosuficient și se bate singur pe umăr. La cum arată în prezent, Clujul e o bulă care se va sparge, iar asta e doar o problemă de timp. Silicon Valley de România? Da, dacă Silicon Valley ar face doar outsourcing.

În București performanța nu se face cu una cu două, transpiri profesional, cum e și normal. În Cluj, odată intrat în horă, trebuie doar să ții pasul și ritmul. Bucureștiul mi-a dat șansa nu doar să mă dezvolt profesional peste limita impusă de Cluj, ci mi-a oferit o familie. O să-i rămân recunoscător pentru ambele și e un motiv suficient de bun ca să arăt cu degetul către cei care-l sluțesc.

M-a întrebat un prieten cum e Bucureștiul, oamenii sunt nașpa, cum se zice? I-am cerut să aleagă varianta scurtă sau lungă a răspunsului. Mi-a zis să le combin. Prietenul meu e foarte deștept și e un foarte bun actor. Îl știți, dar nu-i cazul să-i spun numele. Înțelege foarte bine nuanțele. I-am zis că Clujul are și el oameni nașpa, doar că la 300.000 de locuitori nu prea dai de ei. Multiplică-i de 5 ori și-i observi. Deci nimic special. Dar pentru că business wise e un hit, Bucureștiul e un că*at la care trag toate muștele. A zis că această sumarizare este perfectă. Eu doar i-am spus ce simt.

Și mi-e extraordinar de ciudă. Voiam să mă mut aici încă din facultate, dar criza economică m-a reținut la Cluj. Când în sfârșit am ajuns, în jumătate de an totul a devenit o corvoadă. Și-n prima jumătate eram atât de încântat… nici traficul nu mă enerva. Că atunci mai erau ore de vârf și le fentam că deh, patron fiind, am program flexibil.

Știți, de ceva vreme am momente când pun cap la cap tot ce-am expus până aci. Și trag aceeași concluzie. Că Bucureștiul, din capitală, devine pedeapsă capitală.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *