[R] Iubesc bebelușii. Da’ rău de tot. Aș mai face un copil, însă medicul meu mi-a interzis (de fapt m-a întrebat dacă m-am săturat de viață și tind să îl ascult, m-a mai salvat o dată). Asta nu mă împiedică însă să visez cu ochii deschiși și să îmi imaginez cum ar fi, dac-ar fi.
Aș sta acasă 2 ani sau m-aș întoarce mai repede la birou? Păi hai să vedem.
Pe 13 Octombrie am împlinit 13 ani de când sunt la FAN Courier. M-am angajat pe un post de dispecer, adică preluam comenzile telefonice de la clienți; după o lună am ajuns la vânzări, iar după alte 4 luni la marketing. Sunt director de marketing de prin 2009. Am muncit mult ca să ajung unde sunt astăzi. Aș putea oare risca totul?
Cu Mara am stat acasă 4 luni și adevărul este că mi s-au părut 4 ani. Pe de-o parte nu mai aveam răbdarea de la 20 de ani, pe de altă parte în tot acest timp am lucrat de acasă. Practic stăteam cu o mână pe nou-născut și cu una pe laptop, scriind mailuri. Chiar îmi amintesc foarte clar că în drum spre sala de nașteri făceam același lucru. A fost o perioadă foarte, foarte obositoare și m-am întors la birou ca să îmi fie mai ușor.
Principalul aspect pe care m-am bazat a fost faptul că bona cu care am lasat-o pe Mara era mătușa mea. Plus că era deja și bona lui Marc, deci din punctul ăsta de vedere eram 100% liniștită atunci când plecam.
Cu Marc am stat acasă până la 2 ani și jumătate, când m-am și angajat. Mi-a plăcut teribil perioada aia, eram noi doi zi și noapte, ne plimbam, ne jucam. (Trebuie să mărturisesc că am fost o mamă ușor nebună cu Marc, dar despre asta o să vă scriu probabil altă dată.) Aveam însa răbdare. Multă răbdare. Deh, ca la 20 de ani. Reversul medaliei? Simțeam cum mă prostesc de la zi la zi. Și nu e doar o expresie. Intri în universul mămicilor și vorbești limbajul pampersobiberoniscian. Acum sunt grupuri pe Facebook, atunci erau forumuri. Dacă aveam o conversație în afara acestui univers, conștientizam cum îmi găsesc greu cuvintele, frazele se legau greu în capul meu, mă simțeam efectiv tâmpă.
Am în echipă o fată care a născut acum câteva luni, una care trebuie să nască, două care sunt deja căsătorite și toată lumea e conștientă că urmează bebe, fertilitatea e la cote maxime la mine în departament, cum ar veni. Le sfătuiesc pe toate să stea cu puii lor, să se bucure de anii ăștia minunați care nu se vor mai întoarce niciodată. Fiecare găngurit, fiecare zâmbet, fiecare morcov, fiecare pas, fiecare prostioară merită să stai departe de job. Pentru că, până la urmă, un job e un job. Copilul tău e mai important la orice oră din zi și din noapte.
În același timp, realitatea este că acum lucrurile se întâmplă și se schimbă atât de repede, încât după 2 ani în afara domeniului, la reîntoarcerea la birou te vei simți ca un extraterestru care tocmai a aterizat cu OZNul la un vanghelion de la Romexpo. Da, din punct de vedere legal bla bla bla. Dar hai să vorbim pe șleau. E al dracului de greu să recuperezi cei doi ani.
Sacrifici jobul pentru timpul cu copilul sau sacrifici timpul cu copilul pentru job?
Decizia depinde mult de câteva elemente.
- Dacă ai o persoană cu care știi că vei lasa copilul mic. Asta e mega-ultra-uber important pentru liniștea și pentru productivitatea ta pe perioada în care nu ești acasă.
- Dacă ești pregatită sau psihic disponibilă pentru o eventuală regresie profesională.
- Dacă ai rabdare să stai acasa. Și nu mă refer la faptul ca te vei plictisi (LOL, mamă care abia a născut să se plictisească), ci la acela că acasă cu bebe vei munci de 3 ori mai mult decât o faci acum în total, adică acasă plus job.
- Dacă nu te lași impresionată de vorbe, sfaturi și prejudecăți. Nu m-am simțit mai puțin mamă pentru că nu am stat acasă cu Mara. Copilul merită o mamă fericită și împlinită, nu o mamă sacrificată pe altarul prejudecaților. Indiferent dacă vorbim despre cele ale familiei apropiate sau ale prietenilor.
Eu cred taaare mult în intuiție și în faptul că atunci când avem de luat o decizie știm deja răspunsul dar ne luptam cu noi și cu feelingul ăla ca să ne asigurăm că o luăm pe cea corectă.
Între sentiment și rațiune, cel veridic e sentimentul.
Tu ce crezi?