Cum am decis sa parasim Bucurestiul

[R] Ma batea de ceva timp gandul sa ma mut de la 3 la 4 camere. Era mai degraba o nevoie, pentru ca Marc si Mara cresteau si aveau nevoie de camere separate. Pentru ca baiat si fata si pentru ca diferenta de 10 ani. Apartamentul in care locuiam avea 3 camere insa configuratia nu ii permitea sa le lasam lor dormitoarele si noi sa ne mutam in living. In plus, din Berceni pana in Stefanestii de Jos ajunsesem sa fac in zilele obisnuite o ora si jumatate dus, o ora si jumatate intors. Cand ploua sau ningea, drumul dura 2 ore dus, 2 ore intors. Cu alte cuvinte, stateam 8 ore la birou si 3-4 in masina. 3-4 ore in care nu ma jucam cu copiii, nu citeam, nu ma plimbam, nu faceam nimic in afara de a sta efectiv in trafic si a ajunge acasa obosita si, mai ales, nervoasa.

Nu mai suport aglomeratia, simt ca efectiv ma sufoc in orasul asta care devine din ce in ce mai aglomerat, mai murdar, mai „fara-de-solutii”. Transportul in comun nu este o solutie pentru mine din motive ce tin de un birou in afara orasului si necesitatea de deplasare la evenimente si intalniri, dar am ajuns sa imi urasc masina. Stiu cand pornesc spre o destinatie dar niciodata in cat timp am sa ajung. Pur si simplu nu mai am rabdare sa imi irosesc viata zi de zi in acest furnicar.

Imediat dupa aparitia lui Marian in viata noastra, ne-am pus pe cautat un nou spatiu locativ care trebuia sa respecte cat mai multe dintre urmatoarele caracteristici:

  • 4 camere si 2 bai;
  • Suprafata utila de peste 90 mp, caci apartamentul cu 3 camere avea 84 mp;
  • Acces usor la transportul in comun, pentru copii;
  • Situat in jumatatea de nord a capitalei, si asta din ratiuni de timp petrecut in masina pana la birou;
  • Buget maxim de 100.000 euro, care sa includa mobilarea si utilarea cu electrocasnice. Nu puteam lua nimic din apartamentul in care locuiam, totul era facut pe comanda.

Dupa cateva luni de cautari, variantele conturate erau destul de clare:

Apartament cu 4-5 camere in zona centrala, in buget dar in blocuri cu bulina, aproape bulina, fara bulina dar cu grad, risc sau ce mai vreti voi. Suprafata medie de 90-100 mp, cost cam 80-90.000 euro plus alte 20.000 euro bagate in mobilat si utilat.

Apartament cu 4 camere in zone mai „normale”, dar in blocuri vechi, unde suprafata medie era de 70-90 mp, cu pretentii ale proprietarilor de 80-100.000 euro si in care mai bagai minim 10.000 euro in renovare, pe langa banii de mobilat si utilat.

Casa in afara Bucurestiului cu un cost de achizitie cuprins intre 80 si 125.000 euro.

Visam la blocurile alea vechi, pe rotund, cu usi duble si parchet din lemn masiv, pe la Piata Universitatii sau Unirii, din care cobori sa iti bei cafeaua intr-un local boem amplasat chiar la parter. Dupa care ma gandeam ca as vrea sa supravietuim unui cutremur, imi dadeam doua palme si ma trezeam din visat.

Imi imaginam cafeaua bauta pe terasa, cu copiii jucandu-se in curte, apoi faceam un calcul privind kilometri de parcurs, costurile cu mobilarea si utilarea unei case vs a unui apartament si iarasi ma opream din visare.

Am vizionat apartamente care nu vazusera urma de renovare in ultimii 20 de ani dar pentru care proprietarii cereau de la 85.000 de euro in sus, case inghesuite,  case foarte inghesuite, case cu peretii atat de strambi incat forma camerei era neclara si asa mai departe. Cele mai creative raspunsuri primite de la agentii imobiliari au fost „Peste 5-6 ani zona o sa arate mai bine” si „Faceti mobila pe comanda si taiati din blat cei 5 cm diferenta intre pereti.” Mind blowing.

Ne cam luaseram gandul de la a lua ceva si am analizat varianta „cu chirie”. Dar ghici ce! O chirie pentru 4 camere mobilate si utilate, la un pret decent, nu am gasit. Ce arata cat de cat ok incepea de la 600 de euro in sus, adica dublu fata de rata pe care o plateam la apartamentul cu 3 camere.

Pe la sfarsitul lunii Ianuarie am gasit un apartament cu 4 camere, 97 mp, zona Colentina, etajul 4 din 4, 85.000 euro. Nu era ce mi-as fi dorit, insa bifa suficiente dintre conditii ca sa fie o alegere „politically correct” . Din motive ce tineau de niste acte, ne-am vazut nevoiti sa asteptam semnarea contractului de vanzare-cumparare pana in luna Martie. Intre timp ne-am vandut apartamentul in care locuiam si ne pregateam sa ne mutam. Dar cu 2 zile inainte de data la care trebuia sa semnam cumpararea, Marian primeste un telefon care il anunta ca au aparut ceva probleme si ca trebuie sa mai amanam, nu se stie cat.

In momentul in care vestea asta m-a bucurat in loc sa ma enerveze, asa cum ar fi fost normal caci, brusc, nu mai aveam unde sa ne mutam, am inteles ca nu eram ok cu decizia luata. Pana la momentul acela nu am facut legatura intre starea ciudata pe care o aveam de peste o luna si decizia de a cumpara acel apartament. Dar vestea proasta mi-a dat instantaneu o stare de usurare. Vedeti voi, eu cred ca tarie ca lucrurile se intampla cu un motiv anume, astfel incat am perceput imediat ocazia care mi s-a oferit drept per-fec-ta. Acum puteam cauta din nou si gasi ceva care sa imi placa intr-adevar. 2 zile a durat. Doar v-am povestit despre doamna Sonia. 

Dupa multe apartamente si case vizionate, dupa multe discutii despre „Ce facem?!”, am inteles ca undeva trebuie sa facem un compromis: la gradul de siguranta in cazul unui cutremur, la buget sau la distanta fata de transportul in comun. Am ales, in cele din urma, sa il facem la transport. Asa ca am cumparat o casa situata la 20 de km de Bucuresti, intr-o zona verde si frumoasa, pe marginea unui lac. Are 3 dormitoare, 2 bai, un living cu loc de luat masa si bucataria, adica in total 120 mp utili. Curtea are 550 mp si a costat 75.000 euro, adica ne-am incadrat in bugetul propus cu tot cu mobilarea si utilarea.

Uite aici ne mutam 🙂

O sa ne fie greu cu transportul copiilor? Cel mai probabil, DA. Insa gandul ca nu ne mai sufocam intre betoanele orasului, ca nu mai trebuie sa cautam minute in sir sau sa sunam, sa claxonam si sa asteptam pana cand ni se elibereaza locul de parcare (platit de noi si ocupat de altii intr-o doara), gandul ca puradeii pot alerga desculti prin curte in timp ce noi ne putem bea cafeaua pe terasa casei noastre, toate astea si multe altele ma fac sa astept cu nerabdare sa fie gata si sa ne mutam. Nu ne descurajeaza nici macar povestile pe care le auzim in ultimul timp de la oameni care aleg sa se reintoarca in oras, dupa ce se mutasera in afara lui.

E ceva care nu imi place la toata treaba asta?

Da. Ca o sa avem buletine de Dambovita.

 

2 comments

  1. Trust an older one: când treci podurile deja ai senzația de vacanță. Baftă și fir întins (că Nea Marian a deveni și pescar, nu?)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *