Paradoxul puterii

[R] Numele meu este Roxana și toată lumea spune despre mine că sunt o femeie puternică. Mi s-a repetat chestia asta de atâtea ori, încât am ajuns să o cred și să mi-o auto induc.

Am 36 de ani și doi copii: Marc are 16 ani, Mara 6. Am plecat de acasă la 17 ani, cu un bărbat mai mare ca mine cu 30 de ani. Familia mea a emigrat în Statele Unite în 2011, iar eu am ales să rămân aici, pentru că eram îndrăgostită. Am născut, m-am căsătorit, iar când Marc avea 1 an și jumătate, am plecat de-acasă cu el în brațe, 2 valize cu haine și cam atât. Nu aveam bani, nu aveam job, nu aveam familie sau prieteni apropiați. M-am angajat la compania unde lucrez și astăzi, după 14 ani, și sunt director de marketing și PR. M-am căsătorit iar, am născut, iar, apoi am aflat că un anevrism cerebral îmi punea viața în pericol. În decembrie 2015 am suferit o operație pe creier. În ianuarie mi-am anunțat soțul că nu sunt fericită și că vreau să divorțez. Ceea ce am și făcut. Am rămas singură – o femeie de 33 de ani, cu un copil de 3 ani și unul de 13, cu 2 divorțuri la activ, cu 2 stenturi și 6 coilsuri de platină în creier. Acolo a început ascensiunea mea sufletească. Pentru că deși pare că am atunci am fost puternică, de fapt, acela este momentul în care mi-am permis să nu mă mai cred puternică.

Permiteți-mi să vă explic. Impresia falsă a puterii ascunde vulnerabilități și traume personale.

Am crezut că sunt puternică dacă stau lângă un bărbat cu 30 de ani mai în vârstă și înfrunt tot, de la oprobiul familiei până la privirile și răutățile oamenilor din jur. Mă credeam puternică pentru că aleg să stau lângă un om pe care nu l-ar mai iubi altcineva dacă eu l-aș lăsa.

Am crezut că sunt puternică dacă rămân într-o relație care nu mă mai împlinea sufletește – știți voi, pentru copil, pentru familie, pentru celălalt, pentru oricine mai puțin pentru mine, pentru că eu pot, eu sunt puternică.

Am crezut că sunt puternică dacă mă sacrific pentru copilul meu. Dacă plâng pe ascuns, dacă renunț la ce îmi doresc, dacă sufletul mă doare în surdină iar cuvintele îmi rămân în gât. Dar cum ar putea un copil să îi fie bine dacă mamei lui nu îi este bine?!

Am crezut că sunt puternică dacă merg singură la angiografia de 3 luni după operația pe creier, la Sibiu. Recuperarea post-intervenție presupune imobilizarea la pat minim 6 ore, apoi repaus încă o zi. M-am crezut buricul pământului și am plecat după cele 6 ore, iar în timp ce conduceam pe Dealul Negru, noaptea, pe ploaie, între TIR-uri care goneau cu viteză pe un segment de drum în lucru, ceea ce îmi făcea oprirea imposibilă, am înțeles că nu fusesem puternică ci proastă.

Am crezut că sunt puternică dacă aleg mereu să fiu Gică Contra. Să demonstrez că se poate și fix pe dos decât crede toată lumea.

Pe mine, boala m-a eliberat. M-a eliberat de presiunea așteptărilor de a fi puternică, de a mă sacrifica, m-a eliberat de stavila pe care eu singură mi-o pusesem în calea sincerității.

Eliberarea vine din asumare.

Asumarea vine din conștientizare.

Iar conștientizarea vine din prezență.

Iar a fi prezent nu este deloc ușor. Primele momente din viața mea în care am fost cu adevărat prezentă au fost cele de după aflarea diagnosticului de anevrism cerebral. Undeva la finalul lunii octombrie 2015. Din clipa aceea și până pe 7 decembrie, când am fost operată, m-am închis într-o bulă.

Anevrismul cerebral reprezintă dilatarea unei porțiuni dintr-un vas de sânge și umflarea zonei respective, ca urmare a slăbirii peretelui acestuia. 20% dintre pacienții care suferă o ruptură anevrismală decedează înainte să ajungă la spital, iar jumătate dintre cei care apucă să ajungă la spital, mor în ciuda tratamentului chirurgical si de reanimare. Restul rămân cu sechele.  Cam asta era, deci, miza jocului meu.

Îmi era atât de frică de ruperea anevrismului încât nu mai strănutam, nu mă mai urcam la volan cu copiii în mașină, nu mai reacționam în niciun fel la lucrurile care se întâmplau în jurul meu și care până atunci mă scoteau din sărite. Mă autoconservam. Și aveam timp pentru mine. Doar pentru mine și gândurile mele și sentimentele mele. Eram prezentă.

Mi-aș dori să putem fi prezenți fără să fie nevoie de amenințarea morții. Căci ce face doamna cu coasa? Ne înlătură eticheta asta de puternici, care ne place atât de mult și ne face mici, speriați, umili dar recunoscători. Abia apoi putem începe să construim pe o fundație curățată de prejudecăți, de false așteptări, de nefericire.

Iubiți-vă pe voi înșivă. Și lumea întreagă vă va iubi înapoi.

Roxana

 

 

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *