[R] Azi, 1 octombrie, împlinesc 7 luni de când nu mai merg la birou și lucrez de acasă sau de oriunde altundeva, atâta timp cât am la mine laptopul și o sursă de internet.
Au fost 7 luni grele, nu doar pentru că s-au suprapus peste pandemia produsă de Covid-19.
Au fost 7 luni grele nu pentru că mi-aș fi dorit să merg iar la birou.
Au fost 7 luni grele pentru că programul meu zilnic, rutina mea din ultimii 14 ani s-a schimbat brusc la 180 de grade.
Au fost 7 luni grele pentru că, dintr-o dată, m-am simțit izolată. De echipa mea, de colegi, de industrie, de networking, de știri, de noutăți, de discuțiile și de râsetele cu fetele mele. A fost ca și cum toată lumea mea de până atunci a rămas în urmă, ca o insulă, iar eu plutesc spre larg, pe un vapor.
Au fost 7 luni grele pentru că simțeam că nu mai aparțin. După ce ai aparținut unei comunități și tot ce aduce asta la pachet, timp de 14 ani, ruperea e grea. Te simți gol. Știi că nu ești, dar te simți gol.
Au fost 7 luni grele pentru că nu mă mai îmbrăcam frumos, nu mă mai urcam pe tocuri și nu mă mai dădeam cu parfum de-ăla bunu’, în fiecare dimineață. Asta nu înseamnă că am stat în pijamale, dar nici cu cămașă de mătase și sacou nu umblam prin casă. Blugi și-un tricou, acolo sunt. Plus parfum, dar mai rar de-ăla bun.
Au fost 7 luni grele pentru că nu mai purtam rimel și nici ojă, deși motivele nu aveau legătură cu lipsa mersului la birou. La rimel am renunțat în primăvară din cauza alergiilor, iar la ojă cu 6 luni înainte, pentru că am vrut să mi se regenereze unghiile. Deși eram perfect conștientă că n-are legătură sula cu prefectura, lipsa vopselurilor femeiești mă afecta ca și cum cauza lor ar fi fost fix faptul că nu mai merg la birou.
Au fost 7 luni grele pentru că, deși aveam mult de lucru, nu mă simțeam suficient de motivată să mă ridic din pat, dimineața. În primele 2-3 luni, cred că nu m-am trezit mai devreme de 11. Fără oră de ajuns la birou, ședințe sau întâlniri stabilite, nu simțeam presiunea ceasului, deci nu aveam de ce să mă grăbesc. Îmi puteam termina treaba, bine-merci, și la 11 noaptea.
Au fost 7 luni grele pentru că, pe lângă taskurile de job, s-au adăugat pe listă mâncare, curățenie, școală acasă cu Mara, Mara, Mara, Mara și animalele. Pauza de cafea nu mai era pauza de relaxare, ci o noua ocazie pentru încă ceva de făcut.
Au fost 7 luni grele pentru că timpul efectiv alocat jobului a fost teribil de fracționat comparativ cu prezența la birou. Pentru un om organizat și perfecționist ca mine, care se scufundă în taskuri și nu le lasă până nu-s 100% gata, a fost groaznic. Am simțit că muncesc de 3 ori mai mult ca să am același nivel de productivitate. Adaugă oboseala, frustrările, nervii la pământ, răbdarea tocită.
Au fost 7 luni grele pentru că pandemia m-a împiedicat să ies. Probabil că asta a contat doar în capul meu, pentru că odată restricțiile ridicate, nu m-am grăbit să îmi stabilesc întâlniri în oraș și nu o fac nici acum. Părăsesc bârlogul doar dacă trebuie, dar când o fac, îmi place și mă bucur de plimbare.
Au fost 7 luni grele pentru că, deși eram conștientă încă de la început că 14 ani nu se șterg de azi pe mâine, am simțit cum creierul părea să-mi pună piedică zilnic, dorindu-și, parcă, să eșuez.
Au fost 7 luni grele pentru că m-am simțit într-o luptă cu mine însămi. Zilnic!
Au fost 7 luni grele. Dar au trecut, am învățat din ele și vorbesc despre asta pentru că știu că nu sunt singura pentru care o nouă normalitate se instalează. Și mai știu că această nouă realitate are nevoie de timp, eforturi, sacrificii și susținere.
Roxana