[R] Aveti 5 minute sa vorbim despre tatii care aleg sa nu faca parte din viata copiilor lor?
Foarte multi ani la rand m-am intrebat cum poate pune capul pe perna seara, fara sa stie daca fiul lui are ce manca, daca e bolnav sau daca a plans astazi. Daca e bine, daca mai traieste. L-am urat. Nu am inteles cum poate face o asemenea alegere, in conditiile in care nu, nu traieste in alta tara. Nici macar in alt oras. Doar in alt cartier.
Aveam zile in care imi venea sa pun mana pe telefon si sa ii spun toate cuvintele urate care imi treceau prin minte. Cred ca 10 minute nu as fi repetat niciun cuvant, atat de multe lucruri aveam de spus. Lucruri urate.
Apoi, dupa restartul pe care l-am primit in decembrie 2015, totul a devenit clar pentru mine.
Cine sunt eu sa judec?! Fiecare dintre noi este responsabil pentru alegerile sale. Daca simte ceva seara cand pune capul pe perna sau nu, nu e treaba mea. Daca poate trai cu sau fara intrebarea „Oare ce face copilul meu?”, nu e treaba mea. Care e treaba mea? Sa imi iubesc copilul, sa am grija de el, sa ii ofer cat de mult pot, sa ii arat cat e de iubit si dorit si, mai ales, sa nu ii spun nimic urat despre parintele care a ales sa faca exit din viata lui.
Daca iti este cunoscuta situatia asta, as vrea sa stii ca:
Nu, nu e o tragedie. Poate ca suferi, poate ca ai plans si plangi in continuare intrebandu-te „De ce?!” sau „Cum poate?!”, dar stii care ar fi fost cu adevarat tragedia? Sa nu fii TU alaturi de copilul tau.
- Toate lucrurile se intampla cu un scop. Cred asta cu tarie. Daca tatal copilului tau nu mai face parte din viata ta, cred ca e bine sa accepti ca e mai bine asa. Ai fi vrut un tata care isi uraste copilul? Ai fi vrut un tata care nu se implica? Ai fi vrut un tata care sa tipe la copil sau, mai rau, sa il loveasca? Ai fi vrut un tata care nu s-ar fi vrut tata? Daca ai raspuns da, oare nu cumva esti egoista?
- Ai ocazia sa iti iubesti copilul mai mult. Sunteti voi doi, iar legatura voastra este mai puternica. Sunteti o echipa. Bucura-te de asta!
- Stiu ca iti este greu! Crede-ma, chiar stiu. Stiu ca sunt nopti in care plangi, stiu ca sunt momente in care te intrebi ce dracului vei face mai departe, ca sunt momente in care ai cere ajutorul dar nu ai cui, ca ai nevoie de model masculin in viata copilului tau, ca …multe. Dar stii ce? Nu te ajuta cu nimic sa cazi din cauza ca nu ai toate astea. Doar te ajuta sa te ridici si sa lupti cu si mai multa indarjire. Pentru puiul tau.
Unul din momentele in care eu am cedat psihic a fost cand Marc avea vreo 2-3 ani. Am fost cu el in parc si il dadeam pe tobogan. Pentru ca era micut, ii era teama sa se dea pana jos. Toti ceilalti copii aveau doi parinti alaturi: unul ii dadea drumul de sus, celalalt il astepta jos. Eu ii dadeam drumul si apoi fugeam sa il prind cand ajungea la capat. In seara aia am ajuns acasa si am plans mult. M-am simtit atat de neputincioasa. Daca as putea da timpul inapoi, m-as distra teribil cu Marc maimutarindu-ma cand alergam repede-repede ca sa il prind la baza toboganului.
Cand va creste, te va iubi dublu. Bucura-te de sansa asta!
*acest text a fost scris initial aici