Mi-a trimis Ana Maria fotografia asta de prin 2015, iar eu i-am trimis-o lui Marian, care a zis că i se pare că eram foarte bitchy. Și uite-așa mi-am dat seama că nu doar că i se pare, chiar eram. Așa că o să profit de ocazie ca să vă povestesc ce lider groaznic am fost. De fapt, nu eram lider, așa cum mă credeam.
În primul rând eram bitchy, da. Și cu ceilalți, dar și cu echipa. Mereu am fost exigentă și perfecționistă, iar asta s-a transpus în modul în care îmi conduceam echipa. Nu eram noi, echipa, eram eu și echipa mea. Eram bitchy pentru că așa mi se părea că dețin controlul în ceea ce privește calitatea rezultatelor profesionale livrate.
Nu am avut un mentor, un manual, nu m-a învățat nimeni la început cum se face managementul echipei, așa că am făcut cum credeam eu că e mai bine. Și nu eram pregătită să mi se spună că nu fac treabă bună, confundând efortul cu rezultatul.
Perfecționismul și dorința de control s-au transpus în imposibilitatea de a delega. Le spuneam inclusiv cu ce culoare și ce dimensiune de font trebuia făcută centralizarea, vedeam și atrăgeam atenția și dacă erau două spații în locul de unul singur între cuvinte. Eu știam cel mai bine cum trebuie făcut și dacă, de nevoie, trebuia să las totuși pe altcineva să facă treaba pe care oricum eu aș fi făcut-o mai bine, lucrurile trebuiau să se întâmple cum și când spuneam eu.
Îmi apăram cu tărie părerile (că doar erau cele mai bune, normal) și nu eram dispusă să ascult și altele (că doar ale mele erau cele mai bune, remember?).
Am învățat singură cu ce se mănâncă marcomm-ul, așa că nu eram dispusă să îmi împart know-how-ul. Dacă eu am putut și am învățat, ele de ce nu ar face-o?! Eram, așadar, egoistă.
În plus, am o voce puternică și impunătoare by default, ceea ce adăuga tușa finală de bitchyness tabloului Roxana 2007-2017. De exemplu, atunci când primeam răspuns la o întrebare legată de ceva contract sau valoare sau whatever, întrebam Ești sigură?. În momentul ăla dispărea orice siguranță, se fâstâceau și reverificau. Nu o făceam cu scopul ăsta, ci din dorința de a mă asigura și reasigura că informația pe care o primesc și pe care o folosesc sau o dau mai departe, este corectă. Încă mai fac asta, câteodată.
Rezultatul a fost că îmi intimidam echipa, o criticam constant, nu îmi împărtășeam cunoștințele, nu îmi argumentam feedback-ul și probabil mai făceam și altele, de care nu îmi aduc aminte acum sau pe care, poate, nici nu le-am conștientizat încă. Oi fi având și niște părți bune, dar nu despre asta este articolul ăsta.
Apoi, în 2017, contextul mi-a oferit șansa să învăț să fiu lider. Unul adevărat, de data asta, nu închipuit, ca până atunci. Echipa mi s-a schimbat total, iar eu m-am trezit că trebuie să pun pe picioare o echipă nouă, care nu doar să învețe ce e de făcut, ci să se și simtă și să acționeze ca o echipă, în condițiile în care cu fetele vechi eram împreună de 7-8-9 ani. Departe de mine impresia că mi-a reușit total ce mi-am propus, dar am încercat să nu fac aceleași greșeli.
Am încercat să îmi argumentez de fiecare dată feedback-ul, fie el pozitiv sau negativ. Important era să fie constructiv, să învețe ceva, să știe pentru data viitoare.
Am împărtășit constant din cunoștințele mele, uneori fără să mi se ceară, alte ori punându-mă la dispoziția lor pentru orice voiau să afle.
Am repetat chestiuni și noțiuni de multe ori, cu calm și răbdare, pentru că de data asta știam că un mesaj are nevoie de 7-8 repetări pentru a fi reținut. Îmi încurajam constant echipa să mă întrebe din nou și din nou dacă nu știu ceva. Mai bine așa decât să greșească pe motiv de “nu am știut“.
Am încercat să renunț la control și am delegat.
Am oferit credit și încredere chiar și în momente în care drăcușorul interior îmi spunea DON’T do it!.
Am lăudat rezultate care nu erau perfecte, dar erau bine făcute, iar încrederea în sine câștigată cu ocazia aceea de membrul echipei compensa și promitea pentru viitor. Mi-a fost ușor? NU! 😀
Am ascultat păreri diferite de ale mele și mi-am schimbat decizii inițiale de multe ori, pentru că am considerat că am primit contra-argumente bune și nu e nicio rușine în a recunoaște că ai greșit. Un lider adevărat își va schimba decizia dacă i se dovedește că a greșit, fără rușine și fără teama că nu va mai fi văzut ca un manager bun.
Am încercat să întăresc conexiunea între membrii echipei cu ieșiri lunare, în care fiecare dintre noi, pe rând, alegea destinația și activitatea. Am avut alte mici joculețe din care am învățat împreună diverse.
Am lăsat loc pentru decizii luate de ele și urmate de mine.
M-am pus la dispoziția lor pentru orice vor să afle, să întrebe, să învețe.
Le-am spus și părțile bune și părțile mai puțin bune, că să vadă și să înțeleagă că managementul nu se servește doar cu lapte și miere.
Repet: nu spun că mi-a ieșit tot ce mi-am propus, nu spun că am devenit liderul perfect. Ci că e în regulă să îți recunoști greșelile, să înveți din ele și să încerci mereu să devii mai bun.
Leadership-ul este o calitate care are nevoie de șlefuire permanentă, conștientă și constantă.
Doar pentru că tu te vezi ca fiind un lider bun, nu înseamnă că și echipa ta are aceeași părere ca tine.
Roxana
One comment